" Nici o limba din lume, nu poate da glas fortei, frumusetii si eroismului dragostei materne"
Edwin H. Chapin
Frank si Lee s-au casatorit de foarte tineri. Dupa ce au intemeiat o familie, Lee a hotarat ca ea isi doreste sase copii. In urmatorii 11 ani, au aparut rand pe rand cinci copilasi. Cand a venit pe lume al cincilea copil -- Tom-- Lee, ajunsese in momentul in care nu era sigura ca mai putea creste unul.
La sase luni Tom, nu putea inca sa manance din lingurita si nici sa-si tina capsorul sus. L-au dus la pediatru, care le-a spus ca fac din tantar, armasar.:
- Multi copii se adapteaza greu la mancatul din lingurita, i s-a spus, e firesc la varsta asta.
- Cred ca stiu ce e normal si ce nu, i-a spus ea medicului cu franchete. Mai am patru copiii. Ceva nu e in regula.
L-a mai dus la un doctor, care i-a spus sa mai astepte un an, sa vada daca lucrurile se vor indrepta. Lee, a asteptat si l-a vegheat.
In anul urmator, Tom, a reusit sa-si tina capul sus, dar in alte privinte situatia s-a inrautatit. Refuza, de multe ori sa manance. Sau manca totul pasat, pana cand pielea, a capatat o tenta portocalie.
Dar, ceea ce o ingrijora cel mai mult, erau accesele de furie. Ii batea, pe fratii lui, cand acestia se uitau la televizor, sau o lovea pe Lee, cand aceasta sofa. Lee, stia ca aceesele de furie de genul acesta sunt normale pentru copii, insa intensitatea lor o ingrijora.
Avea un an si jumatate cand Lee, a reinceput vizitele la medici si la specialisti. De data acesta nu i-a mai spus nimeni, ca Tom este un copil normal. Unul dintre medici, l-a diagnosticat cu PKU (fenilcetonurie), o tulburare de metabolism, care are drept rezultat retardarea. Un altul i-a spus ca nu e PKU, ci lezarea creierului la nastere din lipsa de oxigen. Dupa un an, consultand cand un medic, cand altul, i s-a spus ca Tom, n-o sa poata duce o viata normala, si ca trebuie institutionalizat.
Lee, a fost ingrozita. Cum putea sa-si trimita copilul, intr-o institutie unde posibilitatea de a creste sanatos, ar fi putut fi periclitata pentru totdeauna? Cand s-a dus impreuna cu Frank, sa viziteze institutia recomandata, a vazut ca toti copii de acolo, aveau deficiente mintale grave, multi fiind incapabili sa vorbeasca. Tom avea intr-adevar probleme, decise Lee, dar asta nu era un loc unde sa-l trimita.
Apoi, o asistenta medicala, i-a spus lui Lee despre un spital, care l-ar putea ajuta pe Tom. Medici si psihiatrii de acolo, au tras concluzia ca Tom e retardat, si nu va fi in stare sa termine un liceu.
O asistenta sociala din spital sugera ca le va fi greu sa creasca un copil cu capacitati mintale atat de limitate, ei fiind amandoi, absolventi de colegiu.
- Nu va putea fi nicodata altceva decat sapator, spuse ea.
- Si, ce-i cu asta? replica Lee, taios. Sa-ti spun ceva. Nu ma intereseaza cum o sa-si castige painea. Eu, imi iubesc toti copiii la fel. Nu-i iubesc in functie de cat sunt de inteligenti. Faptul ca nu e un geniu, nu ma face sa-l iubesc mai putin.
Dar Tom, intrecu asteptarile medicilor. Medicii s-au hotarat cu greu sa-l lase sa mearga la o scoala normala. Desi a cunoscut perioade grele, a absolvit nu numai liceul, ci si doi ani si jumatate de colegiu. Undeva pe drum, deficienta mintala de care suferea, s-a dovedit a avea o cauza emotionala, si a fost tratat in consecinta.
Ma bucur ca Lee, nu a renuntat la acel copil, pentru ca acel copil, cu un debut nefericit in viata, sunt eu. Astazi urmez, inca un tratament, care sa tina sub control, urcusurile si coborasurile mele emotionale. Iar cand privesc in urma la copilaria mea, ii multumesc lui Dumnezeu, ca am o mama asa de incapatanata, care n-a vrut sa asculte predictiile pesimiste ale medicilor, despre viitorul meu intunecat.
Mama, m-a iubit indeajuns, ca sa-si asculte inima -- care i-a spus ca arma cea mai buna in lupta pentru un copil-- este credinta si dragostea.
Tom Mulligan
Edwin H. Chapin
Frank si Lee s-au casatorit de foarte tineri. Dupa ce au intemeiat o familie, Lee a hotarat ca ea isi doreste sase copii. In urmatorii 11 ani, au aparut rand pe rand cinci copilasi. Cand a venit pe lume al cincilea copil -- Tom-- Lee, ajunsese in momentul in care nu era sigura ca mai putea creste unul.
La sase luni Tom, nu putea inca sa manance din lingurita si nici sa-si tina capsorul sus. L-au dus la pediatru, care le-a spus ca fac din tantar, armasar.:
- Multi copii se adapteaza greu la mancatul din lingurita, i s-a spus, e firesc la varsta asta.
- Cred ca stiu ce e normal si ce nu, i-a spus ea medicului cu franchete. Mai am patru copiii. Ceva nu e in regula.
L-a mai dus la un doctor, care i-a spus sa mai astepte un an, sa vada daca lucrurile se vor indrepta. Lee, a asteptat si l-a vegheat.
In anul urmator, Tom, a reusit sa-si tina capul sus, dar in alte privinte situatia s-a inrautatit. Refuza, de multe ori sa manance. Sau manca totul pasat, pana cand pielea, a capatat o tenta portocalie.
Dar, ceea ce o ingrijora cel mai mult, erau accesele de furie. Ii batea, pe fratii lui, cand acestia se uitau la televizor, sau o lovea pe Lee, cand aceasta sofa. Lee, stia ca aceesele de furie de genul acesta sunt normale pentru copii, insa intensitatea lor o ingrijora.
Avea un an si jumatate cand Lee, a reinceput vizitele la medici si la specialisti. De data acesta nu i-a mai spus nimeni, ca Tom este un copil normal. Unul dintre medici, l-a diagnosticat cu PKU (fenilcetonurie), o tulburare de metabolism, care are drept rezultat retardarea. Un altul i-a spus ca nu e PKU, ci lezarea creierului la nastere din lipsa de oxigen. Dupa un an, consultand cand un medic, cand altul, i s-a spus ca Tom, n-o sa poata duce o viata normala, si ca trebuie institutionalizat.
Lee, a fost ingrozita. Cum putea sa-si trimita copilul, intr-o institutie unde posibilitatea de a creste sanatos, ar fi putut fi periclitata pentru totdeauna? Cand s-a dus impreuna cu Frank, sa viziteze institutia recomandata, a vazut ca toti copii de acolo, aveau deficiente mintale grave, multi fiind incapabili sa vorbeasca. Tom avea intr-adevar probleme, decise Lee, dar asta nu era un loc unde sa-l trimita.
Apoi, o asistenta medicala, i-a spus lui Lee despre un spital, care l-ar putea ajuta pe Tom. Medici si psihiatrii de acolo, au tras concluzia ca Tom e retardat, si nu va fi in stare sa termine un liceu.
O asistenta sociala din spital sugera ca le va fi greu sa creasca un copil cu capacitati mintale atat de limitate, ei fiind amandoi, absolventi de colegiu.
- Nu va putea fi nicodata altceva decat sapator, spuse ea.
- Si, ce-i cu asta? replica Lee, taios. Sa-ti spun ceva. Nu ma intereseaza cum o sa-si castige painea. Eu, imi iubesc toti copiii la fel. Nu-i iubesc in functie de cat sunt de inteligenti. Faptul ca nu e un geniu, nu ma face sa-l iubesc mai putin.
Dar Tom, intrecu asteptarile medicilor. Medicii s-au hotarat cu greu sa-l lase sa mearga la o scoala normala. Desi a cunoscut perioade grele, a absolvit nu numai liceul, ci si doi ani si jumatate de colegiu. Undeva pe drum, deficienta mintala de care suferea, s-a dovedit a avea o cauza emotionala, si a fost tratat in consecinta.
Ma bucur ca Lee, nu a renuntat la acel copil, pentru ca acel copil, cu un debut nefericit in viata, sunt eu. Astazi urmez, inca un tratament, care sa tina sub control, urcusurile si coborasurile mele emotionale. Iar cand privesc in urma la copilaria mea, ii multumesc lui Dumnezeu, ca am o mama asa de incapatanata, care n-a vrut sa asculte predictiile pesimiste ale medicilor, despre viitorul meu intunecat.
Mama, m-a iubit indeajuns, ca sa-si asculte inima -- care i-a spus ca arma cea mai buna in lupta pentru un copil-- este credinta si dragostea.
Tom Mulligan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu