Lupta mamei pentru un copil special

" Nici o limba din lume, nu poate da glas fortei, frumusetii si eroismului dragostei materne"
Edwin H. Chapin
Frank si Lee s-au casatorit de foarte tineri. Dupa ce au intemeiat o familie, Lee a hotarat ca ea isi doreste sase copii. In urmatorii 11 ani, au aparut rand pe rand cinci copilasi. Cand a venit pe lume al cincilea copil -- Tom-- Lee, ajunsese in momentul in care nu era sigura ca mai putea creste unul.
La sase luni Tom, nu putea inca sa manance din lingurita si nici sa-si tina capsorul sus. L-au dus la pediatru, care le-a spus ca fac din tantar, armasar.:
- Multi copii se adapteaza greu la mancatul din lingurita, i s-a spus, e firesc la varsta asta.
- Cred ca stiu ce e normal si ce nu, i-a spus ea medicului cu franchete. Mai am patru copiii. Ceva nu e in regula.
L-a mai dus la un doctor, care i-a spus sa mai astepte un an, sa vada daca lucrurile se vor indrepta. Lee, a asteptat si l-a vegheat.
In anul urmator, Tom, a reusit sa-si tina capul sus, dar in alte privinte situatia s-a inrautatit. Refuza, de multe ori sa manance. Sau manca totul pasat, pana cand pielea, a capatat o tenta portocalie.
Dar, ceea ce o ingrijora cel mai mult, erau accesele de furie. Ii batea, pe fratii lui, cand acestia se uitau la televizor, sau o lovea pe Lee, cand aceasta sofa. Lee, stia ca aceesele de furie de genul acesta sunt normale pentru copii, insa intensitatea lor o ingrijora.
Avea un an si jumatate cand Lee, a reinceput vizitele la medici si la specialisti. De data acesta nu i-a mai spus nimeni, ca Tom este un copil normal. Unul dintre medici, l-a diagnosticat cu PKU (fenilcetonurie), o tulburare de metabolism, care are drept rezultat retardarea. Un altul i-a spus ca nu e PKU, ci lezarea creierului la nastere din lipsa de oxigen. Dupa un an, consultand cand un medic, cand altul, i s-a spus ca Tom, n-o sa poata duce o viata normala, si ca trebuie institutionalizat.
Lee, a fost ingrozita. Cum putea sa-si trimita copilul, intr-o institutie unde posibilitatea de a creste sanatos, ar fi putut fi periclitata pentru totdeauna? Cand s-a dus impreuna cu Frank, sa viziteze institutia recomandata, a vazut ca toti copii de acolo, aveau deficiente mintale grave, multi fiind incapabili sa vorbeasca. Tom avea intr-adevar probleme, decise Lee, dar asta nu era un loc unde sa-l trimita.
Apoi, o asistenta medicala, i-a spus lui Lee despre un spital, care l-ar putea ajuta pe Tom. Medici si psihiatrii de acolo, au tras concluzia ca Tom e retardat, si nu va fi in stare sa termine un liceu.
O asistenta sociala din spital sugera ca le va fi greu sa creasca un copil cu capacitati mintale atat de limitate, ei fiind amandoi, absolventi de colegiu.
- Nu va putea fi nicodata altceva decat sapator, spuse ea.
- Si, ce-i cu asta? replica Lee, taios. Sa-ti spun ceva. Nu ma intereseaza cum o sa-si castige painea. Eu, imi iubesc toti copiii la fel. Nu-i iubesc in functie de cat sunt de inteligenti. Faptul ca nu e un geniu, nu ma face sa-l iubesc mai putin.
Dar Tom, intrecu asteptarile medicilor. Medicii s-au hotarat cu greu sa-l lase sa mearga la o scoala normala. Desi a cunoscut perioade grele, a absolvit nu numai liceul, ci si doi ani si jumatate de colegiu. Undeva pe drum, deficienta mintala de care suferea, s-a dovedit a avea o cauza emotionala, si a fost tratat in consecinta.
Ma bucur ca Lee, nu a renuntat la acel copil, pentru ca acel copil, cu un debut nefericit in viata, sunt eu. Astazi urmez, inca un tratament, care sa tina sub control, urcusurile si coborasurile mele emotionale. Iar cand privesc in urma la copilaria mea, ii multumesc lui Dumnezeu, ca am o mama asa de incapatanata, care n-a vrut sa asculte predictiile pesimiste ale medicilor, despre viitorul meu intunecat.
Mama, m-a iubit indeajuns, ca sa-si asculte inima -- care i-a spus ca arma cea mai buna in lupta pentru un copil-- este credinta si dragostea.
Tom Mulligan

Povestea licuriciului fără lumină

Un licurici zăcea în tufișul de liliac și privea abătut în pământ. Nici nu băgă de seamă apusul soarelui care deveni auriu, apoi roșiatic și nici pomeneală să simtă mirosul parfumat al florilor de liliac.
“Ce groaznic!” mormăi licuriciul pentru sine însuși. Cât de îngrozitor este să fii un licurici care să nu poată lumina! La fel de bine aș putea fi considerat o muscă sau gândac. Un licurici care nu poate să lumineze nici nu poate fi numit licurici, sunt o rușine pentru familia mea.
Licuriciul stătea posomorât și privea cum, rând pe rând, ceilalti licurici începeau să lumineze, pe măsură ce soarele trecea în amurg și amurgul se pierdea încet în noapte.
Din toate celelalte puncte de vedere, era un licurici perfect. Avea o pereche elegantă de antene, aripi minunate și o coadă lungă suplă. Singurul lucru care-i lipsea era că nu putea să lumineze.
“Probabil că ceilalți știu un secret pe care eu nu-l cunosc”, se gândi licuriciul,“altfel cum de reușesc ei să lumineze și să sclipească fără prea mult chin, în timp ce eu, oricât aș încerca, nu pot scoate nici măcar o scânteie?
Atunci se hotărî să își părăsească culcușul din tufișul de liliac și porni într-o călătorie pentru a descoperi cum să își aprindă lumina. Un prim popas îl făcu în tufișul de colectat miere, unde două fete licurici foarte harnice străluceau aprins printre floricelele dulci.
Licuriciul se rușină nițel să le întrebe așa direct, dar își dădu seama că nu are nimic de pierdut și că ar avea atât de mult de câștigat dacă ar învăța cum să lumineze.
“Bună ziua, vă rog să îmi spuneți cum reușiți voi să luminați.”
“Nu știm prea sigur, dar credem că tufișul de miere e cauza: de câte ori ne apropiem de floricelele astea minunate ne aprindem.”
Asta însă nu-i era prea mult de ajutor licuriciului, căci de când vorbea cu ele era tot lângă tufișul acela și nu se întâmpla nimic. Le-a multumit fetelor și zbură mai departe. A ajuns apoi la un alt licurici, acesta locuia într-un tufiș de mure, și îl găsi luminând ritmic în timp ce cânta. Lumina sa era impresionantă! Acesta îi făcu semn să nu-l întrerupă.
“Spune acum! Ce întrebare poate să fie așa de importantă încât să mă întrerupi din cântat? ”.
“Cum îți aprinzi lumina?” întrebă licuriciul.
“Nu m-am gândit la asta. Ori de cate ori cânt, lumina mea se aprinde și rămâne așa până la finalul cântecului. Acum te rog să nu mai spui nimic, încep din nou concertul.”
Licuriciul începu și el să cânte, în speranța că-i va aprinde și lui lumina dar nimic. La auzul glasului său ceilalți licurici își astupau urechile.
De data asta își întinse aripile și zbură drept spre Zâna licuricilor care sclipea într-o tufă de laur. Ea era considerată drept unul dintre cei mai înțelepți licurici și era respectată pentru lumina ei. De data asta trebuia să primească răspunsul.
“Sunt mai multe feluri în care îți poți aprinde lumina” îi spuse zâna.
“Într-adevar, deja cunosc câteva moduri care însă nu funcționează la mine”, spuse licuriciul.
Și i-a povestit cele petrecute.
“ Deși există o mulțime de moduri de a ne aprinde lumina, un singur lucru le poate face să funcționeze și acela ești TU.”
“ Nu înteleg, am încercat totul și nu o pot aprinde indiferent cât de tare m-aș strădui”.
“Nici nu-i de mirare”, nu funcționează dacă te simți supărat sau dacă tu cauți asta cu încrâncenare. Primul lucru cu care poți începe este acela de a te liniști.”
“Și cum să fac asta?”, întrebă licuriciul.
“Gândindu-te la lucruri care te liniștesc. Sentimentele provin din gândurile tale și dacă gândești calm, te vei simți liniștit. Încearcă să te gândești la cea mai liniștitoare imagine care îți vine în minte.”
Și el se gândi la imaginea lunii pline, într-o noate călduță de vară. Își imagină ca auzea cântecul greierilor și că simțea o boare lină de vânt atingându-i aripile. Se simțea fericit pentru prima oară dupa atâta vreme.
“Deja e mai bine”, spuse ea simțind o schimbare în el. Acum ești pregătit să înveti să îți aprinzi lumina. Gândește-te la ceva ce faci întotdeauna cu plăcere.”
Și licuriciul începu să-i spună o poveste de suflet care lui îi plăcea foarte mult. Ascultându-l , zânei îi dădura lacrimile la finalul poveștii.
“Acum uită-te la lumina ta!” îi spuse ea, iar licuriciul se întoarse și aruncă o privire. Reușise! Luminița lui se aprinsese pentru prima dată în viață!
“ Cum am reusit să fac acest lucru?”, întrebă el.
“Ți-ai descoperit darul și anume acela de a povesti. Ori de câte ori faci ceea ce îți place, ori de câte ori îți pui darul în valoare, lumina ta se aprinde.”
“Dar ce se va întampla dacă se va stinge iar și nu o să o mai pot aprinde?”, întrebă el în timp ce lumina i se stingea ușor.
„Depinde doar de tine să îți aprinzi lumina și să o păstrezi așa. Gândurile negative ca cele pe care le aveai când ai venit la mine nu fac decât să o stingă. Tu ești cel care are puterea de a o menține aprinsă.”